La Povestea de Duminică Seara #91 de astăzi citim împreună Poveste de vară, o poveste oferită de Zâna Lunia şi Zâna Azaleea de la Şcoala de Zâne.
Zânele te ademesc și încântă cu povești (cu și fără zâne) care au în comun lucruri foarte importante pentru armonie în familie: reguli de purtare frumoasă și respect pentru o viață trăită frumos.
ζ ♠ ζ
–
STĂPÂNUL BUJORILOR
de Zâna Lunia și Zâna Azaleea
A fost odată ca niciodată un băiețel pe nume Alex, care locuia cu familia lui, departe în munți. Aveau o cabană mică pe care o administrau și se ocupau de oaspeții care soseau zilnic la ei – drumeți veniți în plimbări, mânați de dragostea de munte.
Băiețelul adora să alerge liber în natură. Se trezea dimineața, saluta soarele și muntele, fugea la izvorul din apropiere și verifica dacă au apărut urme noi de animale prin preajmă. Tare mult se bucura dacă găsea ceva, căci el era prieten cu toate ființele care locuiau, ca și el, pe munte.
Cabana era construită într-o poieniță luminoasă, iar pe dâmbul din spatele ei străjuiau doi brazi maiestuoși. Aceștia aveau între ei un leagăn care-i plăcea lui Alex tare mult.
Muntele, văzând cum băiatul îl privește zi de zi, a prins drag de el. Îl cunoștea încă de mic, de când îi gâdila cărările, umblând cu piciorușele desculțe. Tare mult se bucura simțindu-i gândurile sincere față de restul animalelor din zonă. Îl simpatiza și avea mereu grijă de el. Dacă se împiedica, făcea să apară exact la îndemâna lui o crenguță de care să se agațe. Dacă aluneca, trimitea o rădăcină de copac să-l oprească din cădere. Muntele îl considera prietenul său și era foarte fericit să-l vadă crescând.
Alex trecuse de 12 ani și mergea de-acum singur pe toate cărările din jurul cabanei. Avea, împreună cu părinții săi, o tradiție: o dată pe an, mergeau într-o parte a muntelui care se umplea vara de bujori de munte, niște floricele mov mici și foarte frumoase, cu miros îmbătător. Acestea erau niște plante minunate pentru ceai și ei serveau adesea turiștii cu ceai de bujor. Anotimpul bujorului se apropia. Era o călătorie de 2-3 ore până în acel loc, iar băiatul o aștepta cu nerăbdare. Florile pe care le aveau de anul trecut erau pe terminate, astfel că urma să meargă sa culeagă din nou bujori.
Iată că dimineața călătoriei a sosit. S-a trezit devreme, la primele raze ale dimineții, și a pornit-o din loc.
Citește și: Ce Rușine! Poveste Terapeutică pentru Copii care Greșesc
– Bună dimineața, munte, spuse el când păși afară din cabană. Bună dimineața, soare! Fiți tovărășii mei de călătorie astăzi!
Muntele și soarele încuviințară bucuroși.
Cu nerăbdare, băiatul porni la drum. Îl așteptau minunatele flori.
– Da, gândi el, florile de bujor sunt printre puținele flori care reușesc să crească pe munte. E totuși destul de sus și clima destul de aspră. Când bujorul e în floare, întreaga coastă de munte devine de un mov incredibil. Ce mândru trebuie să fie muntele de el! Mândru și mai ales parfumat, chicoti băiatul în cugetarea sa.
Și chiar așa era. Muntele era nespus de fericit de câte ori apăreau aceste minunate flori pe spatele lui. În bătaia vântului răcoros, tot aerul mirosea a bujori. Sătenii din apropiere veneau, cu mic cu mare, să adune și ei din plantele acestea, iar florile se terminau înainte ca muntele să se bucure pe deplin de ele. Totuși, muntele nu se supăra, ci oferea cu bucurie tot ce avea.
Îți recomandăm: Mobile. Animație Distractivă despre Prietenie
Orele au trecut și băiatul se apropia din ce în ce mai mult de coasta plină de bujori.
– O, munte, arăți minunat, așa înflorit! spuse el.
Muntele îl auzea și era fericit. Foșni doi copaci, drept mulțumire.
Continuă să meargă pe cărare, încântat de momentul când va ajunge în poieniță și va culege mândrele flori.
Curând se pomeni în mijlocul lor.
– Ce drum lung, spuse el, oprindu-se să se odihnească înainte să culeagă bujorii.
Stătea acum pe coastă, admirând florile. Simțea vântul din jur transformându-se într-o adiere parfumată și deveni conștient de muntele care-i susținea pașii. Îi ceru muntelui încuviințarea de a-i culege florile. Știa că acesta le oferă cu dragoste, dar și că era frumos să-i ceară voie și să le culeagă cu blândețe. Apoi, desigur, să-i mulțumească că le-a crescut așa frumoase și aromate.
Privi bujorii de aproape. Întinse mâna să rupă o floricică. Așteptase momentul acesta de un an de zile. Dar parcă ceva îl oprea. Făcuse atâta drum până aici ca să culeagă florile, însă acum orice dorință de a le rupe dispăruse cu desăvârșire.
– Of, mama se va supăra dacă nu merg cu bujori acasă, acesta e ceaiul nostru cel mai apreciat de către turiști, va trebui să le culeg. Dar dacă totuși nu o să le adun? Sunt asa gingașe și minunate și abia ce s-au deschis, nu pot să fac asta… Nu pot să-i fac asta muntelui, el așteaptă de un an de zile să-i crească florile, iar acum, când au crescut, să i le rup eu… Ah, ce să fac…
Recomandare: 14+ Muzee Kid-Friendly în București
Încercă să se convingă singur că plantele sunt acolo crescute tocmai ca cineva să le culeagă, pentru că se vor ofili oricum după o bucată de timp.
– Da, așa e, spuse băiatul. Dar ele mai țin încă 2 săptămâni. Când le va trece vremea, poate o să mai vin o dată și o să le culeg atunci. Acum nu mai pot să o fac.
Muntele îl înțelegea. Știa că dacă băiatul crește zilnic în brațele lui și îi vorbește, îl salută, și îl respectă, iar ziua aceasta era inevitabilă. Oamenii care îndrăgesc cu adevărat muntele umblă cu grijă pe poteci, nu strigă să-i deranjeze liniștea, nu-i rup florile. Beau fără zgomot din pârâiașele lui și nu scrijelesc copacii. Într-adevăr, nu mulți oameni simțeau asta, chiar dacă petreceau mult timp lângă munte. Băiatul era special. De-asta îl și îndrăgise încă de când era mic. Simțindu-i gândurile acum și văzând că nu voia să-l supere luând din flori, tare mult se înduioșă.
Citește și: Povestea Poveștii Nescrise, de Alina Sîrbu
– Dar ce bine ar fi dacă… dacă.. Dacă aș reuși, stând aici, să le miros cu nesaț astfel încât răsuflarea mea să se umple de flori. Să le privesc până când ochii mei aproape că vor luci de nuanța lor. Să le ascult în bătaia vântului până când le voi auzi oricând doresc. Să le ating până când le voi simți catifelate de câte ori aș avea nevoie de ele.
